Dirijorul Michele Mariotti la Ateneul Român

Din 2022 director muzical al Operei din Roma, primul italian recent numit dirijor principal al Orchestrei Simfonice Naționale RAI, fost dirijor principal și director muzical la Teatro Comunale di Bologna vreme de zece ani, Michele Mariotti a fost invitat săptămâna trecută pentru concertele de abonament ale Filarmonicii bucureștene, două seri programând „Un Recviem German pentru soliști, cor și orchestră, op. 45” de Johannes Brahms.

Un eveniment pentru Orchestra Filarmonicii George Enescu, pentru Corul de curând avându-l la conducere  pe tânărul dirijor Andrei Stănculescu. Două nume foarte cunoscute și apreciate de publicul bucureștean, soprana Chen Reiss (participantă la Festivalul George Enescu) și baritonul Liviu Holender (anterior prezent în spectacole ale Operei Naționale București, în recitaluri la Ateneul Român sau Sala Radio), au susținut părțile solistice. S-a cântat în limba germană originală versiunea definitivă cu primă audiție absolută la Leipzig în 1869.

Opus sacru dar aliturgic, pe texte biblice traduse de Luther și  definitivate de însuși Brahms, Recviemul are ca fir roșu o puternică tentă umanistă. Este o creație cu totul aparte, împărtășind această dualitate între imaterial și firesc care se simte prin tonalitățile aproape integral majore ale celor șapte secțiuni componente, într-o ideatică evidentă ce transpare de la primul vers al coriștilor „Ferice de cei ce poartă durere, că vor fi mângâiați”, dătătoare de speranță, în primul rând mai puțin îndoliată. „Ferice” este și cuvântul care închide ultima secțiune a lucrării, o slovă-cheie în definirea sensului. Michele Mariotti a știut-o, a perceput-o, a indus-o tuturor interpreților performeri.

Prima parte a început sumbru, fără viori, doar cu coarde grave și suflători acompaniind un cor înălțător prin murmure, crescendi, decrescendi, receptiv la mlădierile mâinilor dirijorului, cu o stângă expresivă, detalistă. S-a intuit sacralitatea prezentă în sufletul omenesc.

Coardele înalte au intervenit în secțiunea secundă („Căci toată făptura este ca iarba și toată mărirea Omului ca floarea ierbii”), coriștii și-au continuat cântările mătăsoase către desene melodice solemne în fortissimo. Da, Michele Mariotti nu este un șef spectaculos dar un comunicator spiritual eficient. Cum notam, mâna stângă dăruie semnale pentru modelări, exploziile de tutta forza sunt urmate de diminuendi și intervenții tânguitoare ale violinelor. Finalul grandios s-a topit în liniște absolută.

Baritonul Liviu Holender a dovedit și cu alte prilejuri că este un analist al verbului integrat în sunet, un interpret călăuzit de arta liedului, iar partea a treia „Învață-mă, Doamne”, ca și a șasea „Căci aici nu avem cetate stătătoare, ci o căutăm pe cea viitoare”, i-au prilejuit expunerea unui cânt cultivat, cu atacuri înalte moi și folosire a timbrului catifelat pentru nuanțări soft. Dacă în partea terță corul concluziv a dus unduirile vocilor feminine spre forte iar Mariotti a demonstrat o liniște interioară chiar în pasajele mai agitate dinspre finalul de sonoritate bachiană, în cea de-a șasea, legato-ul frumos condus de Liviu Holender a alternat cu zicerile incisive, accentele vehemente cu corul dramatic, căruia baritonul i-a replicat apoi în pianissimo. Am observat o dată în plus preciziunea dirijorului dar, de data aceasta, mobilizată concordant finalului coral grandios.

Pentru secțiunea a patra „Cât sunt de plăcute locașurile Tale”, indicațiile domoale ale dirijorului au generat un minunat cantabile al coriștilor, întrepătruns de punctări ale violinelor.

În cea de-a cincea secvență, întâiul vers „Voi aveți întristare acum, dar Eu vă voi vedea iarăși și se va bucura inima voastră și bucuria voastră nimeni nu o va lua de la voi” configurează aceeași idee a nădejdei, năzuinței izvorâte din durere și smerenie. Viorile poetice au fost însoțite de soprană cu canto angelicato în sunete flautate cu derulare fluidă. Tristețea prefațată de violoncelul solo a condus către finalul în pianissimo datorat lui Chen Reiss.

Ultima parte „Ferice de cei morți care mor întru Domnul” a fost o revărsare sonoră, din care am remarcat coardele grave, acutele sopranelor, vocile bărbătești în crescendo, ductilitatea glasurilor tuturor partidelor corale, atmosfera de rugă indusă de o orchestră nuanțată de baghetă.

„Ein deutsches Requiem” de Brahms a revelat în lectura lui Michele Mariotti, a instrumentiștilor Filarmonicii, a Corului exemplar, deci promițător pregătit de Andrei Stănculescu, a celor doi soliști, clipe de măiestrie.